Fier de călcat – unealtă manuală confecționată din fier, de formă triunghiulară, asemănătoare unei cutii cu capac mobil. Era utilizat pentru călcarea și netezirea rufelor, funcționând cu ajutorul cărbunilor încinși introduși în interiorul corpului. Căldura degajată de aceștia încălzea talpa fierului, permițând călcarea țesăturilor. Corpul fierului este prevăzut, pe fiecare latură, cu câte două orificii de aerisire, iar în partea posterioară cu un orificiu destinat evacuării fumului rezultat din arderea cărbunilor. Sub orificiul posterior se află o deschizătură pentru reglarea circulației aerului, însă placa de închidere lipsește. Capacul prezintă câte șase dinți pe ambele laturi și este prevăzut, în partea frontală, cu un zăvor conic pentru închidere. În partea superioară este montat un mâner din lemn, fixat pe un suport metalic prins prin înșurubare de capac, ceea ce permite manevrarea în siguranță a fierului încins. Pe partea interioară a capacului, sub zăvor, este marcată cifra „2”, care indică mărimea obiectului. În interior se păstrează grătarul metalic detașabil, destinat susținerii cărbunilor și asigurării circulației aerului. Istorie: Fierul de călcat cu cărbune a fost utilizat pe scară largă până la răspândirea modelelor încălzite cu gaz și, ulterior, a celor electrice. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, un astfel de obiect reprezenta o investiție importantă pentru gospodărie, fiind considerat atât un instrument indispensabil pentru îngrijirea textilelor, cât și un simbol al bunăstării și al statutului social al familiei. La începutul secolului al XIX-lea, valoarea unui fier de călcat putea fi comparabilă cu prețul unei vaci, ceea ce îl transforma într-un bun de mare preț, transmis adesea din generație în generație.