Furcă de tors confecționată manual dintr-o singură bucată de lemn, utilizată pentru susținerea caierului în procesul de obținere a firului prin tors. Piesa are formă cilindrică, iar partea mediană este de secțiune pătrată și ușor îngroșată, fiind decorată prin incizarea unor linii orizontale și verticale care alcătuiesc motive geometrice. Împreună cu vârful furcii, această zonă formează un con alungit. În partea superioară se află un orificiu destinat fixării caierului. În timpul torsului, furca avea rolul de suport static pentru caier, fiind utilizată împreună cu fusul, instrumentul rotit manual pentru răsucirea și înfășurarea firului. Datorită dimensiunilor și formei sale, furca putea fi purtată înfiptă în brâu sau prinsă sub braț, ceea ce permitea torsul în timpul deplasării ori al altor activități desfășurate în gospodărie, pe uliță sau la câmp. În interiorul locuinței, aceasta era folosită în poziție șezândă, sprijinită între genunchi sau fixată într-un suport amenajat în vatră ori în mobilier. Furca de tors a constituit unul dintre cele mai importante instrumente din gospodăria tradițională, fiind indispensabilă în prelucrarea lânii, cânepii și inului. De-a lungul timpului, ea a depășit rolul strict utilitar, dobândind o puternică valoare simbolică și socială. În numeroase zone etnografice românești, furca era unul dintre primele obiecte cioplite de un flăcău și oferite în dar fetei iubite, ca semn al intenției de logodnă sau al legăturii dintre cei doi. Ornamentația geometrică, realizată prin crestare, individualiza piesa și reflecta măiestria meșterului, transformând furca într-un obiect cu valoare atât practică, cât și artistică și sentimentală.