Buzduganul este realizat din lemn și este alcătuit dintr-un cap oval prevăzut cu cuie metalice și o coadă care se subțiază spre extremitate, facilitând astfel mânuirea armei. Face parte din categoria armelor de lovire și reprezintă o reproducere contemporană a unei arme medievale. Termenul „buzdugan” este atestat pentru prima dată în anul 1446, inițial ca antroponim, fiind întâlnit ulterior în numeroase texte românești vechi, inclusiv în Biblia de la București. Cuvântul are origine turcă. Vechii saxoni numeau ironic această armă „Botezătorul”, sugerând faptul că o singură lovitură bine țintită putea provoca moartea adversarului. Buzduganul a evoluat din ghioaga din lemn prevăzută cu țepi metalici și a fost utilizat inițial de țăranii chemați la luptă, care nu își permiteau arme mai costisitoare, precum sabia. Odată cu apariția armurilor complete, buzduganul a devenit o armă extrem de eficientă pe câmpul de luptă, capabilă să zdrobească armurile adversarilor. Aceste arme existau în diverse forme și dimensiuni, unele exemplare atingând greutatea de până la 9 kilograme. Pe lângă rolul militar, buzduganul avea și o importantă funcție simbolică, reprezentând un însemn al autorității și al comandamentului militar. De multe ori era bogat ornamentat. Se cunoaște faptul că Ștefan cel Mare deținea două buzdugane din argint și, potrivit tradiției, chiar unul din aur, purtat în alaiurile domnești de marele postelnic.